Copilărie de Sf. Ilie

Ca de fiecare dată amintirile din copilărie ne leagă sentimental şi ne fac ca, de fiecare dată, la zile mari de sărbătoare ortodoxă, să ne aducem aminte de unele evenimente sau tradiţii trăite cândva. Parca ieri a fost. Si anii au trecut.

20 iulie, zi de vară caniculară, zi de mare sărbătoare în calendarul creştin ortodox, zi cu mare semnificaţie în rândul celor care se numesc Ilie, aşa cum le-au dat părinţii numele. Acel Sfânt pe care noi, oamenii, muritorii de acum, niciodată nu l-am văzut, ci doar adesea l-am simţit, atunci când îl prăznuim. Căruţaşul Raiului, care fulgeră şi trăsneşte de bucuria zilei lui, anual îşi face mendrele. Rar s-a mai întâmplat ca în această zi să nu plouă, măcar o “bură”. Dar, îmi aduc aminte de zilele copilăriei, când mama, în această zi sfântă, dimineaţa, mergea la biserică cu multe fructe şi porumb fiert, într-un coş, pentru a fi sfinţite şi împărţite vecinilor sau oricărui om care-i ieşea în cale… La prânz, ne aşezam întreaga familie la masa pregătită de sărbătoare, iar ardeii umpluţi, gătiţi dumnezeieşte de mama, erau nelipsiţi în această zi. Ca din senin, după o căldură toridă, în depărtare, printre sălcii şi bălţi, se auzea tunând, semn că Sfântul Ilie vine în vizită şi pe la noi. Curiozitatea copilăriei ne făcea să o întrebăm pe mama de ce în această zi, musai, trebuie să plouă? “Acolo, pe cer, Sf. Ilie aleargă printre nori, tună, fulgeră şi trăzneşte, iar «michiduţii cu coarne» se ascund de frică, împrăştiindu-se peste tot pe unde apucă”, ne spunea mama. De aceea, dădea fuga afară să închidă ferestrele şi uşile deschise, pentru a nu intra nicio spurcăciune în casă şi casa să nu fie trăsnită. Deseori, ne spunea să ne facem cruce de câte ori fulgera, căci Dumnezeu i-a dat biciul în mână sfântului şi i-a spus să nu trăsnească în cruce. Rafalele de ploaie de vară cu “bolboci” făceau ca şanţurile de pe lângă garduri să se umple cu apă, iar praful, în care ne făceam “dâra trenului” cu picioarele goale, să se transforme în noroi. Abia aşteptam să se oprească ploaia, să ies cu prietenii şi să ne întrecem cu vaporaşele de lemn, construite “meştereşte” de tata dintr-o scândură. Luam frumos de aţă ambarcaţiunea şi o “târam” de-a lungul şanţului până mă umpleam de noroi, având grijă să nu mai cad, ca în alte dăţi, în apa murdară din şanţ. Se “benchetuia” peste tot pe unde mergeai, deoarece, în acea zonă, la fiecare două străzi locuia câte un Ilie. Nelipsita “armoşcă”, o armonie rusească, îi impulsiona pe petrecăreţi la distracţie, iar băutura, multă şi gustoasă, curgea până în zorii celei de-a doua zi.
Astăzi parc-ar fi fost ieri, dar anii au trecut şi acum parcă îmi pare rău de acele momente frumoase ale copilăriei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *