Au trecut 29 de ani de la Revoluţie

Imi aduc aminte ca era o iarnă cu zăpadă, cu ger, viscol, semn că sărbătorile Crăciunului se apropiau. Au trecut de atunci 29 de ani. 29 de ani de speranţe spre mai bine, un trai mai bun decât cel de pe vremea comunismului, o democraţie pe care o ştiam numai din filme. Îmi răsună şi acum în minte mesajele, “Armata e cu noi!”, “Jos Ceauşescu!”, când mă gândesc la Revoluţia din ’89. De atunci, s-au dus 29 ani din viţa mea, a noastră, a tuturor. 29 de ani bătuţi pe muchie.

Parcă a fost ieri. Emoţiile, frica, dar şi speranţa pentru o viaţă mai bună le resimt şi acum. Rememorez momentul când ne pregăteam să sărbătorim Crăciunul şi Revelionul. Fiecare se aproviziona cu de-ale gurii, aşa cum putea. Niciodată, micul frigider nu rămânea gol, chiar dacă numai cu o pungă de “adidaşi” de porc, pentru o ciorbă sau răcitură, cativa carnăciori cumpărati de la alimentara plini de sorici sau carne de nutrie erau bineveniti pe mesele noastre. Sticlele de vin sau ţuică, puse de-o parte în debara sau beci, pentru sărbătorile de iarnă aşteptau, prăfuite, să fie degustate cu rudele, prietenii sau colegii de sărbători. Chiar şi o sticlă de ţuică de prună sau vermut, cumpărată de la alimentara cu 25 de lei kilu’ era binevenită. Devenise o modă ca, la masa festivă de Crăciun, să nu lipsească vinul pelin, de cinci lei sticla, ţinută pe balcon la rece. Dar… parcă entuziasmul pregătirilor din acel an nu mai seamănă cu cel de acum. In acele zile din preajma lui decembrie ’89 simţeam o energie negativă neînţeleasă, ce se învârtea în jurul meu, la fel ca moleculele într-un atom. Parcă prevestea ceva, ceva ce nu am să inteleg niciodată starea mea, starea noastră. Nici “pavoazarea” sălilor pentru revelion de la Clubul Sindicatului “Progresul” (locul meu de muncă), încă nu începuse. În alţi ani, această acţiune începea la 1 decembrie şi se întindea până la sfârşitul lunii, când nu puteai să te mişti de secretari de partid, responsabili cu propaganda sau preşedinţi de sindicat, dând indicaţii preţioase la aşezatul brazilor naturali în stativ sau al steluţelor de polistiren pe perdele. Nimic nu se pregatea, nimic nu se aranja pentru Revelion. Se astepta ceva! Dar a venit şi ziua adevărului. 22 decembrie 1989, vinerea mare a Crăciunului. O zi geroasă, dar senină, pe alocuri strălucind câteva pete din zăpada căzută cu câteva zile în urmă. În dimineaţa acelei zile, mă întâlnesc cu un prieten care îmi zice: “Ai auzit că, la Timişoara, lumea a ieşit în stradă şi vor să-l dea jos pe Ceauşescu? Cică Armata sau Miliţia a început să tragă cu puştile în oamenii de acolo. Am auzit, aseară, la radio România Liberă”. Neîncrezător, îl aprob, de complezenţă, neavând nicio sursă de informare. Chiar şi bancurile cu nea Nicu sau tanti Leana erau un fel de informaţie codată, cu tentă umoristică, care reflecta, câteodată, regimul comunist. Cutremurul din ’77, tragedia de pe nava Mogoşoaia, tramvaiul din canalul colector de pe Dorobanti, explozia de la blocul H1 din Obor au fost câteva nenorociri pe care noi, oamenii, brăilenii nu trebuia să le ştim în amănunţime sau deloc. Zvonul sau vestea, din om în om, circula rapid. Pe la 11.30, în zona blocului Turn, de pe Calea Galaţi, răzbat scandări şi strigăte: “Jos Ceauşescu!”, “Ieri, în Timişoara, azi în toată ţara!”. Dau fuga afară şi văd o masă de oameni, care venea de la podul Brăiliţa şi se îndrepta spre centru. Erau peste 2.000 de “Progresişti” cu drapele şi lozinci în mână, îndemnând brăilenii, aflaţi atunci pe stradă, să se alăture lor şi să meargă la Casa Albă. Actualmente Palatul Administrativ. Înmărmurit, priveam coloana interminabilă şi nici prin gând nu-mi trecea că, în acea clipă, se va schimba totul. Viaţa, traiul de zi cu zi, chiar şi modul de gândire. Iar de atunci, a început nebunia numită Revoluţie. Fuga cu elicopterul a lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu de pe sediul Comitetului Central, focurile de armă trase în diferite zone ale oraşului (Casa Albă, Gară, blocul C de pe şoseaua Viziru, Strada Galaţi în zona Miliţiei), arestarea prim-secretarului Brăilei, Anton Lungu, şalupa cu terorişti de pe Dunăre şi multe altele, care au rămas şi acum după 29 de ani sub semnul întrebării. A fost sau nu a fost Revoluţie în ’89, este întrebarea pe care şi-o pun, deseori, cei ce au trăit clipele de groază fie ei în case sau în apartamentele din oraş. Cine au fost teroriştii? Cine a vrut căderea comunismului, cu vărsare de sânge sau morţi? Oare ce vină au avut aceşti oameni nevinovaţi? Mărturie au rămas urmele de gloanţe de pe pereţii blocurilor, plăcile comemorative sau monumentele eroilor căzuţi atunci. Adevărul, poate, se va scrie peste zeci sau sute de ani, când noi, cei care am trăit acele clipe, nu vom mai fi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *