Pastorala de Crăciun al I.P.S. Casian Crăciun „Naşterea Domnului – întru oameni, bună voie „

Arhiepiscopul „Dunării de Jos”, ÎPS Casian Crăciun a transmis tradiționala Pastorală de Crăciun, intitulată în acest an „Naşterea Domnului – întru oameni, bună voie „.

Preaiubiţi fraţi şi slujitori, Dragi creştini şi creştine, Am ajuns, iată, cu ajutorul Domnului, cei mai mulţi sănătoşi, cu toate provocările şi suferinţele, la limanul evenimentului unic, singurul „nou sub soare“! Este actualizarea Naşterii Domnului, Mântuitorul şi Vindecătorul omenirii, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“ şi om adevărat, „născut, nu făcut“,2 din Sfânta Fecioară Maria, „pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire“3 . Domnul Iisus Hristos primeşte trimiterea Sa în lume, prin întrupare, din iubirea fără margini a Părintelui ceresc: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul‑Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ . El vine blând, smerit, nevăzut de oameni, în noaptea sfântă – începutul mântuirii noastre, însoţit de coruri îngereşti care au oferit mesajul Întrupării Sale: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“5 .

Domnul cerului şi al pământului nu caută loc în casele omeneşti, deoarece are Casă vie, curată, sfântă şi primitoare pe Sfânta Fecioară Maria. Ea devine astfel şi Maica lui Dumnezeu după trup, dar şi „Palat al Duhului Sfânt“, „Biserică vie“ şi „spital“ al cereştii vindecări de rănile păcatului şi ale bolilor sufleteşti şi trupeşti. Omeneşte însă, Naşterea Fiului lui Dumnezeu are loc la „plinirea vremii“6 , într‑o peşteră sărăcăcioasă, a vitelor, de pe câmpul cetăţii smerite Betleem. Legătura dintre sensul numelui locului, adică acela de „casă a pâinii“ şi Persoana Fiului lui Dumnezeu este profundă. Mai întâi, Maica Domnului este, duhovniceşte, „cuptorul“ în care s‑a copt pâinea vieţii: „Cu adevărat, Maica lui Dumnezeu, în pântecele tău S‑a copt Pâinea cea dumnezeiască a Vieţii…“7 , iar Fiul lui Dumnezeu, Care a primit trup omenesc, este real „Pâinea cea vie, care S‑a pogorât din cer.“8 Domnul S‑a născut şi rămâne Dumnezeu şi om, pentru a‑l aduce pe om înapoi, în apropierea braţelor părinteşti. Îl curăţeşte, îl înnobilează, îl sfinţeşte, îl hrăneşte, cereşte şi pământeşte, cu „pâinea cea cerească“9 , Trupul Său euharistic, dar şi cu „pâinea noastră cea de toate zilele“10, adăpostindu‑l în noua Sa „peşteră“, tot casa cerească şi pământească a „hranei cereşti“ şi omeneşti, sfânta biserică. Dar, mai presus de toate, ceea ce se cuvine a înţelege în zilele noastre de încercare, de boală şi de suferinţă este tocmai legătura dintre peştera de la Betleem şi locul din sufletele noastre: lăcaşul tainic dinăuntrul fiecăruia dintre noi, „Betleemul“ umanizat şi sfinţit! Acest „lăuntru“ sau „înlăuntru“ ne conduce spre o construcţie şi sufletească şi trupească, realizată prin cooperarea dintre voia lui Dumnezeu şi a noastră. Locul Domnului nostru Iisus Hristos în „casa“ sufletului nostru este taina mare şi sfântă a legăturii dintre Fiul lui Dumnezeu şi fraţii Săi mai mici, toţi preferaţi de Tatăl ceresc pentru a le oferi semnul real al iubirii Sale. Casa lăuntrică, sufletească, a omului este o biserică pe care Sfântul Apostol Pavel o apreciază în mod deosebit: „Voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi (…) Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi“11. În acest înţeles duhovnicesc, şi‑n sufletele devenite „biserici“ se naşte mistic, iconic, Domnul: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!“12. Când oferim ospitalitate lăuntrică Fiului lui Dumnezeu, în „peştera noului Betleem“, devenim gazdele Lui: în Hristos „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii şi sunteţi deplini întru El“13. Iubiţilor, Ce altă mângâiere reală, apropiată de năzuinţele noastre concrete, în pandemie, poate să fie în lumea noastră trecătoare, dacă nu deschiderea „uşii“ sufleteşti, cu generozitate, pentru a‑L primi pe Fiul lui Dumnezeu, „Să Se nască Şi să crească, Să ne mântuiască“?

Iată de ce, vă rog să stăruim împreună azi, câteva momente, asupra sensului profund adevărat şi vindecător de boli sufleteşti ori trupeşti al praznicului Naşterii Domnului! Să ne amintim că, în timp de normalitate, accentul acestei măreţe sărbători a creştinătăţii se orienta mai ales spre bucuria exuberanţei omeneşti. Ne‑am concentrat atunci mai mult spre bucuria exteriorizată şi spre înţelesurile materiale ale sărbătorii, care uneori a alunecat spre o uşoară secularizare şi nu spre trăirea lăuntrică! Însă, iată, suferinţa are şi ea, într‑un anumit fel, un rol pozitiv, când este interpretată înţelept şi cu atenţie divină şi umană. Este o nouă formă a purtării Crucii personale şi comunitare. Crucea, fie şi‑n pandemie, poartă biruinţa şi sănătatea, precum şi revenirea la darurile fireşti ale comuniunii. Ne este, aşadar, de folos trăirea real, duhovniceşte şi iubitor, filantropic, în familie mai ales, cu Mântuitorul, Care a venit în lume cu scopul vădit de a clădi locuinţă în sufletele şi‑n trupu‑ rile noastre.

Capătul drumului parcurs de Fiul lui Dumnezeu, Emanuel – Dumnezeu cu noi! – este casa sufletului omului! Acolo se lucrează, tainic, înnoirea, întinerirea spirituală, pu‑ rificarea de rele şi de păcate, iertarea, reconcilierea, unirea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea, în fond, refacerea sănătăţii depline, sufleteşte şi omeneşte. „Nu mai trăiesc eu – singur şi înfricoşat – s.n., ci Hristos trăieşte în mine!“14 şi viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Duhul Sfânt, este sensul lăuntric şi comunitar al sărbătorii Naşterii Domnului! Nu doar o zi măsurată cu ceasornicul, cu daruri de haine şi de mâncăruri doar, ci Hristos în noi, pentru ca şi între noi să aibă locaş tot omul. Orice om! Dar mai ales cu bolnavul, străinul, copilul, vârstnicul, săracul, bogatul, mu‑ ribundul, cu cel ce s‑a născut acum în maternitate şi cu cel ce n‑are pe nimeni dintre noi în cea mai cumplită „gheară“, cea a trecerii din lumea aceasta. În ei şi cu ei este Hristos! Betleemul este la noi, în viziunea populară a melosului duios al colindătorilor, „colo jos“! Nu doar Sus, ci şi „colo jos“! Aceasta înseamnă că este în căderi, în dureri, în necazuri, în singurătate! Acolo trebuie să alergăm şi lăuntric, prin rugăciune, prin comunicare, dar mai ales să ajutăm prin filantropia vindecătoare de izolare. Sunt limite medicale şi în boală, ca în orice lucrare omenească. Sunt, însă, oameni‑eroi care sar şi în foc pentru a nu se arde mai mulţi. Sunt oameni care se apropie de semenii contagiaţi de virus şi Dumnezeu din ei, nu doar dintre ei, îi apără, îi încurajează, îi salvează! Adevăratele minuni sunt realităţi evidente interioare, nu exterioare! Nu spectaculoase! Nu de imagine! Nu de promovare! Sunt „mâinile prelungite“ ale Fi‑ ului şi ale Duhului Sfânt, prin cei ce sunt gata, din convingeri lăuntrice profunde, să fie vindecători şi nu vindicativi! Toate pornesc, aşadar, dinăuntrul nostru! Dar nu orice lăuntru este şi vindecător! Doar acolo unde‑i Doctorul Hristos! Acolo este tainica întâlnire cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Tot astfel, în interiorul căsuţei modeste ţărăneşti, „spaţiu al veşniciei“ în sat (L. Blaga), se întâlneşte Hristos Domnul cu poporul Său!

De aceea i‑a dat Maicii Sale ţara aceasta, România – „Grădina Maicii Domnului“! Niciunde, după 2000 de ani, nu răsună mai îngereşte imnul:

„Hristos Se naşte, măriţi‑L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi‑L! Hristos pe pământ, înalţaţi‑vă“! ca „La Betleem colo‑n jos“, „Casa să v‑o măturaţi, Masa să v‑o încărcaţi“, „Că umblăm şi colindăm Şi pe Domnul lăudăm“ (Colinde româneşti)

Naşterea Domnului la români este, deci, şi redescoperirea „bisericii‑case“ devenite tot Betleem, unde copiii sunt icoanele îngerilor, iar părinţii şi bunicii, la masă cu ei, sunt icoana bu‑ nătăţii, a generozităţii, dar şi a sănătăţii sufleteşti şi trupeşti! Este timpul reaşezării noastre, comunitar şi filantropic, în familie şi‑n casă, aşa cum au făcut şi bunii şi străbunii noş‑ tri, care în absenţa tehnologiei medicale din modernitate, au biruit pandemii, războaie, sărăcie şi necazuri, cu dârzenie şi bărbăţie, prin credinţă puternică, prin rugăciune personală şi comunitară, la biserică şi în casă, precum şi‑n tot timpul şi locul. Fraţilor, „Creştinismul crede (este şi arată – s.n.) că orice altă unire cu Dumnezeirea, deci una care nu se realizează prin Hristos şi în Hristos, este o iluzie. Căci Iisus Hristos este singurul «Mijlocitor» pe Care L‑a dat Dumnezeu oamenilor ca scară spre Sine. «Şi printr‑Însul (a binevoit) toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin Sângele Crucii Sale» (Coloseni 1, 20). «Că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într‑un Duh» (Efeseni 2, 18)“15. Privindu‑ne unii pe alţii, cei mai mulţi azi preocupaţi şi de realităţile dinăuntrul nostru purificat de Hristos Domnul la sărbătoarea Naşterii Sale şi‑n „peştera“ noastră sufletească, şi‑n familie, acasă ori în lumea mare, uneori bătrâni şi singuri, în căsuţa singuratică, în spital, în lucrare cu halat imaculat lângă bolnav, la slujirea de strajă neamului, pe stradă pentru ordine socială, oricine şi de oriunde, să primim lumina sacră de dincolo de întunericul efemer şi neputincios din pandemie! Tema cuvântului pastoral de astăzi nu‑i, aşadar, boala ori moartea, ci Naşterea Domnului Hristos Care renaşte în noi, prin credinţă puternică, prin rugăciune intensă şi, mai ales, prin iubirea arătată în faptele filantropice generoase. Creştinii Naşterii Domnului sunt şi „medicii“ propriei sănătăţi, prin mai multă atenţie în noi şi între noi, în casă, pe stradă, dar şi în lucrarea de voluntari pentru cei ce nu pot să se ajute singuri. Să‑L identificăm real pe Hristos în fiecare om, chiar şi în cel care, pe moment, din necunoscute suferinţe, Îl neagă! Să‑l ajutăm să facă pasul spre Hristos, mai ales când săvârşeşte şi El un bine cât de mic semenului, sănătăţii, Bisericii, Patriei! Atunci se converteşte tainic tot la Izvorul binelui: Hristos! Alexia, o elevă minunată, de clasa a VII‑a, ne spune tuturor azi că pe Hristos ea L‑a găsit „la o îndoire de genunchi!“16

O lumânare aprinde mii de lumânări şi‑n loc de garduri între noi, măcar de Crăciun, să facem „poduri vii“, reale, umane, de sănătate, de pace şi de bucurie, de speranţă în viaţă şi nu de frică de moarte! Ce bine ar fi să o ascultăm şi să o urmăm şi noi: îndoim „genunchiul“ inimii respectuos spre a vă mulţumi sincer tuturor: preoţilor jertfelnici şi harnici din eparhie pentru atâtea fapte ale iubirii de semeni; aceleaşi mulţumiri credincioşilor atât de darnici şi milostivi, tinerilor răbdători care au făcut „universitate şi şcoală“ din familie, medicilor dedicaţi bolnavilor, tot „preoţi“ ai sănătăţii noastre, dascălilor şi cu inimă de părinte în mediul on‑line şi tuturor primitorilor acestui modest îndemn la bucurie lăuntrică pentru a ne apropia, prin faptele iubirii, de Fiul lui Dumnezeu, Hristos‑Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Să fie, astfel, reale pentru noi toţi, de aici şi de pretutindeni, pacea, binecuvântarea şi iubirea Lui întru noi, iar între noi bunăvoire, sănătate şi unire în duh şi‑n concretul vieţii de zi cu zi! Sfintele Sărbători de Crăciun, Bobotează şi Anul Nou să ne fie „balsam“ pe rănile provocate de pandemie şi mult curaj sufletesc cu ajutorul Domnului Hristos, în familie, în şcoală, în biserică, în societate, în lume! La mulţi ani! Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul rugător”, – † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *